10 mai e una dintre acele date pe care le treci cu vederea în fiecare an și pe care, dacă te oprești o clipă să o privești drept, începi să o vezi altfel. Nu e doar o sărbătoare a unei case regale, nu e o nostalgie de muzeu și nu e nici neapărat un capitol închis. E o zi în care, printr-un fel de coincidență istorică greu de egalat, încap trei momente fără de care România modernă pur și simplu n-ar exista.
Pe 10 mai 1866, un principe străin de 27 de ani depunea jurământul în fața Parlamentului. Pe 10 mai 1877, același om semna actul prin care țara își rupea ultimele legături formale cu Imperiul Otoman. Iar pe 10 mai 1881, devenea primul rege al unui regat tânăr, încoronat cu o coroană turnată, simbolic, din metalul unui tun capturat în război. Trei pași, aceeași zi – și o țară care, în 15 ani, învăța să fie un stat european.
E ușor să tratezi astfel de aniversări ca pe o întoarcere obligatorie în manualul de istorie. Dar 10 mai are particularitatea de a nu fi despre o singură idee. Nu e doar despre Carol I, nu e doar despre independență, nu e doar despre regalitate. E despre momentul în care o țară a încetat să fie o periferie a unor imperii și a început să se gândească pe sine ca subiect, nu ca obiect, al propriei istorii.
Tocmai de aceea decizia comuniștilor, după 1947, de a muta sărbătoarea pe 9 mai a fost mai mult decât o ajustare de calendar. A fost o încercare de a șterge o memorie incomodă. Logica era simplă: dacă un regim e adus pe șine sovietice, nu poți lăsa în picioare o zi în care un stat și-a câștigat singur independența și și-a construit instituții după modelul Belgiei, nu după cel al Moscovei. Și totuși, după mai bine de patru decenii de tăcere oficială, ziua a revenit. În 2015, Camera Deputaților a recunoscut din nou 10 mai drept sărbătoare națională, prezentând decizia ca o reparație morală față de istorie.
Cuvântul „reparație” e bine ales și ar trebui asumat și astăzi. Pentru că, dincolo de simboluri, 10 mai reamintește un lucru simplu și incomod: instituțiile serioase nu se nasc prin decret, ci prin decizii grele, asumate de oameni care, de cele mai multe ori, nu apucau să vadă rezultatul. Constituția din 1866, considerată una dintre cele mai avansate ale timpului, n-a fost o întâmplare. A fost rezultatul unei generații care a înțeles că o țară așezată trebuie să-și scrie regulile clar și să le respecte.
Există tentația ca, în 2026, să tratăm tot acest „trecut” ca pe ceva îndepărtat și ușor decorativ. Statuia ecvestră din fața Bibliotecii Centrale Universitare, ceremoniile, expozițiile sunt frumoase, dar pot deveni o formă fără fond dacă rămân doar atât. Adevărata sărbătoare a zilei de 10 mai n-ar trebui să fie nostalgică, ci funcțională: o ocazie de a întreba cât de departe am ajuns, de fapt, față de generațiile care au ridicat acest stat în condiții incomparabil mai grele.
Pentru că, dacă ne uităm cu atenție, ceea ce sărbătorim astăzi nu e neapărat o monarhie sau o dinastie. Sărbătorim un moment în care România a ales să existe pe propriile picioare. Iar acest tip de decizie nu se ia o singură dată în istorie – ci, sub forme noi, în fiecare generație care vine.
10 mai nu e despre rege. E despre noi.
