Documentul aprobat de ADI ZMI și realizat în parteneriat cu Banca Mondială oferă, în sfârșit, o viziune coerentă pentru următorii zece ani. Întrebarea reală nu mai e „ce vrem să facem?”, ci „de ce, la Iași, planurile bune ajung greu pe șantier?”
Masterplanul Metropolitan Iași, în versiunea sa actuală, este, sincer vorbind, cel mai bine articulat document strategic apărut în ultimii zece ani pentru această zonă. Are coerență, are repere financiare, are etapizare, are indicatori de monitorizare și, ceea ce contează poate cel mai mult, are o viziune unitară: leagă mobilitatea de mediu, locuirea de transportul public, dezvoltarea economică de spațiile verzi. E un document care, pe hârtie, ar putea schimba felul în care arată Iașul în 2035.
Și totuși, oricine a urmărit infrastructura ieșeană în ultimii cincisprezece ani știe că între un plan bun și un proiect terminat la timp poate să existe o prăpastie. Iar prăpastia asta nu e o curiozitate locală – e o constantă a administrației publice românești.
Ce face Masterplanul mai bine decât alte documente
În primul rând, integrează ce, până acum, era ținut în sertare separate. Masterplanul corelează direct Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană (SIDU) 2015–2030, Planul de Mobilitate Urbană Durabilă (PMUD) reactualizat în 2022, Strategia județeană și Planul de Acțiune pentru Tranziția la Neutralitatea Climatică (PATNC), document asumat în cadrul inițiativei europene „100 Climate-Neutral and Smart Cities”. Lucrurile nu mai sunt scrise separat de patru echipe care nu vorbesc între ele. Asta, în România, e deja o realizare.
În al doilea rând, fiecare componentă majoră – rețeaua de inele R0–R3, trenul metropolitan, coridorul verde-albastru, reconversia terenurilor CFR – are bugete orientative, surse posibile de finanțare, beneficiari, etapizare și indicatori clari. Adică nu mai e doar un manifest, ci o foaie de parcurs.
În al treilea rând, documentul își recunoaște limitele. Spune negru pe alb că are „caracter consultativ și orientativ, fără valoare normativă”. Cu alte cuvinte: nu obligă pe nimeni să facă nimic. Trece prin PUG-uri, prin PUZ-uri, prin hotărâri de consiliu local. Sinceritatea asta e utilă, pentru că împinge discuția exact în zona unde se ratează lucrurile la Iași: implementarea.
Unde se rupe filmul
Iașul are un istoric documentat de proiecte care se prelungesc cu anii peste termenele inițiale, de șantiere reluate la fiecare ciclu electoral, de licitații contestate, de avize blocate între instituții și de bugete depășite. Nu e nimic specific orașului: e o problemă structurală românească. Dar, când o ai pe masă, nu o poți rezolva spunând „să facem alt plan, mai bun”.
Masterplanul depinde de cooperarea simultană a peste douăzeci de UAT-uri din Zona Metropolitană – fiecare cu propria primărie, propriul consiliu, propriul calendar electoral. Mai depinde de CFR, de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, de Ministerul Transporturilor, de Apele Române, de Consiliul Județean. Fiecare componentă majoră are nevoie de un acord între cel puțin trei instituții cu logici diferite.
În al doilea rând, capacitatea administrativă a primăriilor metropolitane este inegală. Câteva comune – Miroslava, Valea Lupului, Rediu – au departamente tehnice care funcționează. Altele abia reușesc să țină pasul cu propriile autorizații de construire. Coordonarea metropolitană reală cere personal, expertiză și o disciplină instituțională pe care nimeni nu o poate decreta de pe o zi pe alta.
În al treilea rând, ciclurile politice scurtcircuitează planurile lungi. Un document strategic conceput pentru orizontul 2032 va trece, în mod inevitabil, prin trei runde de alegeri locale și două parlamentare. Orice schimbare de mandat aduce, în România, ispita de a relua de la zero – sau, mai rău, de a păstra doar acele proiecte care „dau bine” în comunicarea publică, fără logica de ansamblu.
Ce ar trebui să se întâmple acum
Masterplanul este, până la urmă, un test. Nu pentru documentul în sine, ci pentru capacitatea Iașului de a-l duce mai departe. Calendarul fiecărui proiect-cheie ar trebui făcut public și actualizat trimestrial, iar gradul de implementare ar trebui să devină subiect de raportare către cetățeni, nu doar către finanțatori. Fără acest mecanism simplu de transparență, planul cel mai bun rămâne, la fel ca altele înaintea lui, un volum frumos pe rafturile primăriei.
